Mai uita-te o dată, te rog, îmi spune el trântind din greşeală uşa de la dormitor şi făcându-se nevăzut.

Mă uit sub pat – nimic, mă uit la prize să nu fi uitat un încărcător -nimic, biroul e la fel de curat ca atunci când am sosit- la fel, nimic. Deschid uşa de la baie şi mă uit după periuţele noastre de dinţi, prosoape şi gel de duş – nimic.

Bun, deci le-am luat pe toate.

Imi arunc geanta peste umăr şi închid uşa de la cameră. Intre timp el deja urcase înapoi, despovărat de bagaje. Ii mulţumim Marizei încă o dată pentru primirea şi găzduirea ei, îi dăm cheile de la apartament şi despărţirea se lasă cu pupici , îmbrăţişări şi promisiunea că vom reveni la ea de fiecare dată când vom ajunge în Porto.

Eram fresh, odihniţi şi curioşi de ceea ce vom descoperi în celebra Lisabonă, capitala Portugaliei. Mulţi prieteni o vizitaseră înaintea noastră, iar curiozitatea era cu atât mai mare cu cât toţi au rămas nespus de fermecaţi de ceea ce are ea de oferit.

Insă, până să ajungem noi la Lisabona, am facut un mic ocol şi am vizitat un orăşel cu o încărcătură spirituală deosebit de mare : Fatima. Este situat în Portugalia centrală, la 187 km sud de Porto şi 123 km nord de Lisabona, în districtul Santarem.

Nu am ştiut peste ce vom da. Habar nu aveam ce o să găsim acolo. Ştiam doar că acolo s-a arătat Sfânta Fecioară Maria şi atât. Văzând atâtea indicatoare cu „Fatima” şi „biserică” ne-am spus că ar fi păcat să nu ne băgăm şi noi nasul, dacă tot suntem în preajmă.

Zis şi făcut. O mică întoarcere pe autostradă şi iată-ne „aterizând” în mijlocul a mii de maşini şi zeci de parcări imense. Nu ştiam unde este intrarea, nici pe unde să o luăm dar ne-am condus după sutele de oameni care se îndreptau în aceeaşi direcţie.

In sfârşit, am găsit un loc de parcare şi ne-am dat jos. Din cauza puzderiei de oameni ce vizitează zi de zi Fatima, multe dintre parcările de acolo sunt improvizate.

Am deschis uşa într-o căldură şi un aer încins iar pământul de sub picioarele noastre îşi împrăştia valurile de praf la fiecare bătaie a vântului. Ne-am pus ochelarii de soare şi cu sticla de apă în mână am pornit încetişor să vedem ce se întâmplă aici, la Fatima.

Am urcat uşor un dâmb şi trecând de mărăciniş am dat deja de asfalt şi imaginea a ceea ce părea o biserică. Nu îi distingeam prea bine forma pentru că era încă mascată de copacii din jur dar măcar ştiam că ne îndreptăm în direcţia potrivită.

Când am ajuns „la lumină” am exclamat deodată „WoW”!!

Nu văzusem în viaţa noastră aşa ceva!

O construcţie imensă, de formă circulară trona în mijlocul unui întinderi de pavaj impecabil. Câţiva pomişori verzi răsăreau în diferite părţi ale acestui lăcaş, parcă pentru a te înrădăcina mai mult în realitate, dincolo de imaginea suprarealistă pe care ţi-o lăsa la o singură privire.

Am înaintat, curioşi să dăm de o intrare, să vedem ce e acolo. Biserica circulară avea încrestată pe dinafară tablouri din Biblie şi citate înălţătoare.

Am ajuns la intrare şi am rămas înmărmuriţi. Am simţit cum o răcoare ascuţită ne învăluie pe dată, deşi încă mai eram la soare. Inaintam cu paşi micuţi, căscând gura la fiecare detaliu ce compunea această biserică impunătoare.

Ne-a frapat  simplitatea clădirii. Şi la interior, şi la exterior. Spre deosebire de bisericile ortodoxe şi catolice din ţara noastră, învelite în aur, picturi şi vitralii, cea de aici îţi transmitea de zeci de ori mai multe sentimente, rugăciuni şi credinţă deşi nu avea nimic din cele obişnuite pe la noi.

Aici, te copleşea măreţia bisericii. De fapt, măreţia lui Dumnezeu. Aici, prin simplitate, era mărit El. Valuri impresionante compuneau tavanul. Marmură lucioasă pe jos. Totul alb şi imaculat. Ne-am aşezat pe scaune, pentru câteva minute, cuprinşi de un dor fierbinte de a ne ruga. Zeci de turişti se rugau în biserică, intrau şi ieşeau, făceau poze, povesteau, dar cu toate astea, nu se auzea nici musca. Era o linişte de mormânt. O linişte în care îţi auzi gândurile şi până şi sângele cum îţi străbate fiecare vinişoară din corp. O linişte supremă.

Am ieşit din biserică după ce am facut câteva poze şi ne-am îndreptat spre locul în care s-a arătat Fecioara Maria.

Poza biserica afara coloane

Hai să vă povestesc puţin cum a început totul.

Povestea miracolului de la Fatima a început în mai 1917, când 3 copii au declarat că au întâlnit-o pe Fecioara Maria, pe un câmp, în drum lor spre casă. Fecioara li s-a arătat celor 3 micuţi, însă doar unul dintre ei a putut-o auzi de fapt. Acestuia din urmă i s-a încredinţat anumite viziuni despre lumea în care trăim. Apariţiile Sfintei Fecioarei Maria au fost în număr de 6, iar la fiecare apariţie numărul oamenilor dornici să fie părtaşi la aceste miracole, creştea considerabil. La ultima apariţie mulţimea curioasă n-a văzut decât un nor luminos coborât peste un copac de fag, copiii fiind singurii care au identificat imaginea Fecioarei şi i-au auzit vorbele. Ea a făcut prorociri despre conflictele mondiale ale secolului 20, despre regimurile comuniste din Europa şi despre multe altele, ascunse de noi, oamenii de rând, de-a lungul timpului. Se spune că doar Vaticanul deţine toate datele şi informaţiile despre preziceri şi ce s-a intamplat acolo de fapt, lucruri încă nedezvăluite.

Că a apărut sau nu, asta eu nu vă pot zice. Insă, pot afirma cu siguranţă că ceea ce s-a întâmplat mai demult a avut un mare impact în lumea creştină, impact ce situează astăzi Fatima pe harta religioasă.

Se pare că cea mai vie şi mai puternică impresie pe care mintea mea o păstrează despre ceea ce am văzut la Fatima e legată de un bărbat aflat undeva între 30 şi 40 de ani. Era înalt şi uscăţiv şi nu avea mai mult de 60 de kilograme. Purta o haină grosolană, cenuşie, mult prea grea pentru căldura insuportabilă de afară. Dar care, pe umerii lui, atârna atât de uşor. Ghetele îi erau puţin mari, iar pe cap avea o basma zdrenţuită. Se târa în genunchi şi bolborosea neîncetat rugăciuni doar de el ştiute. Se oprea din loc în loc, cu privirea pierdută şi gura întredeschisă. Cred că am rămas într-adevar şocată de imaginea care mi se derula în faţa ochilor, pentru că nu-mi puteam dezlipi ochii de la el. Cu siguranţă că a simţit ceva, pentru că el întoarse capul şi mă privi pentru o clipă. O clipă care m-a înmărmurit. Faţa lui senină înconjurată de păr bălai dezvelea o poveste dureroasă, încrestată în cutele pielii sale. Şi atunci i-am văzut. Albastrul irişilor lui era atât de deschis, de parcă s-ar fi amestecat cu albul ochilor. Mai înaintă vreme de câţiva genunchi şi se aplecă într-o închinare lungă până la pământ. Când reveni din închinare, înfăţişă un zâmbet amar. Şi atunci am văzut-o pe ea. S-a apropiat şi i-a dat mâna spunându-i câteva vorbe. Nu au ajuns până la mine dar mi-am dat seama că se cunoşteau. Şi atunci am bănuit pentru ce se ruga. Pentru că ea, în mâna lui, a pus un baston. Iar el, cu o mână pe umărul ei şi alta pe baston, îşi cerceta fiecare porţiune de pământ pentru a înainta. Nu vedea lumina zilei, nici soarele de pe cer. Povestea vieţii lui probabil că nu am să o descopăr niciodată, dar pot să mi-o închipui doar din ce mi-a transmis el şi din ce am citit pe faţa lui.

Pentru noi au fost câteva ore pline de încărcătură emoţională. Oameni care se rugau în picioare sau pe jos, cu voce tare sau tăcuţi; bolnavi care se târau pe genunchi în faţa bisericii, oameni în scaun cu rotile şi rozar în mână, părinţi care-şi jeleau copiii şi invers. In astfel de locuri pretuieşţi cine eşti şi ce ai. Preţuieşti tot ceea ce ţi-a dat Dumnezeu. Iti preţuieşti familia, sănătatea, mâinile, picioarele. Pentru că îi vezi pe cei care nu le au. Si pentru că te doare.

Acum, pe lângă toate aceste lucruri care se întâmplă la Fatima, mă văd nevoită să menţionez si un lucru negativ. Unul care mi-a displăcut total şi care are de-a face cu dorinţa unora de a se îmbogăţi, profitând de durerea şi neputinţa altora în faţa încercărilor vieţii.

La Fatima întâlneşti tot felul de oameni necăjiţi. Bolnavi de cancer. Bărbaţi fără un picior sau fără o mână. Femei sterile. Femei ce şi-au pierdut sânii de la vreo boală. In magazinele din împrejurimi am găsit, pe lângă zecile de lumânări de ceară şi anumite figurine de ceară. Figurine care înfăţişau sâni, bebeluşi de câteva săptămâni sau luni (după caz), fetuşi, pancreas, inimă, ficat, mâini, etc.

De vânzare pentru cei chinuiţi de soartă. Pentru cei care cred, în disperarea lor, că dându-le foc, fumul va duce cu el şi suferinţa lor.

Eu cred ca cea mai mare putere se află în rugăciune. Cu şi prin rugăciune, poţi schimba ceva. Doar ea te poate ajuta.

După micul popas făcut la Fatima, ne-am continuat drumul spre Lisabona. Ne-am urcat în maşină mai smeriţi decât atunci când ne-am dat jos, vizita de câteva ore punându-şi o mare amprentă pe sufletele noastre.

Recomand tuturor celor care au drum prin Portugalia, să oprească şi la Fatima dacă au ocazia.

Dacă nu, nu uita, Dumnezeu e acolo unde tu îţi ridici ochii către cer.