Ora 14.20

Arunc o privire fugitivă în oglinda ușilor glisante și intru. Mereu fac asta când mă aflu în apropierea unor uși cu oglinzi sau în vitrinele magazinelor. Nu știu de ce. E ceva incontrolabil. Nu ratez ocazia să văd dacă totul e la locul lui. Exact unde trebuie. Fiecare șuviță de păr frumos aranjată, tricoul cu decolteul în V și-a păstrat forma, iar cornul pe care l-am mâncat în mașină nu și-a lăsat amprentele nici pe obrajii mei și nici pe piept. Bun. Acestea fiind zise, îl privesc zâmbitoare și îmi aștept rândul. In fața mea, o femeie își cazează familia. „Dacă nu mai au camere? Doamne dă să fie! Doamne dă să fie!”, mă gândeam eu în timp ce băteam cu piciorul un ritm imaginar și iritant în recepția de lemn a hotelului. Îi zâmbesc iar forțat recepționerului – de parcă zâmbetul mi-ar garanta cazarea – și îl întreb cu o voce mieroasă :

Eu: Ai vreo cameră liberă pentru noaptea asta?

Receptionistul:Single sau dublă?

Eu: Dublă, vă rog.

Receptionistul: Lasă-mă să verific.

In timp ce recepționerul butona asiduu calculatorul accesându-și baza de data eu mă gândeam la el. A rămas singur în mașină, afară, parcat aiurea. „O amendă ne-ar mai lipsi și am fi „stas”. Mă rog, fie ce-a fi, nimic nu o să ne strice vacanța!”, îmi treceau valuri de gânduri prin cap în timp ce îmi plimbam ochii pe tavanul hotelului, împânzit cu oglinzi și desene colorate. „Ciudat că le-au pus pe tavan dar nu arată tocmai rău!”, îmi continuam eu monologul interior atunci când am auzit:

R:Da, avem o cameră dublă

Eu: Bun. E a noastră atunci.

I-am lăsat buletinul și am ieșit din hotel cu un zâmbet triumfător pe față că am rezolvat problema cazării din prima! Deși găsisem hotelul pe booking.com nu am avut timp să ne facem rezervare pe telefon. Acum însă nu mai conta, eram în Lisabona, cu cazarea luată, în centrul centrului, în inima orașului. Ce altceva-ți mai poți dori? Aaa da, o cină delicioasă, o plimbare frumoasă, puțin shopping… dacă mă gândesc mai bine, mereu găsesc câteva ceva de bifat pe lângă.

Am deschis portiera mașinii și am sărit pe locul din dreapta. Îl văd cu ochii larg deschiși și cu o față întrebătoare de parcă îmi pusese deja întrebarea, dar eu îi și răspund „Da, am găsit cameră. Hai, în parcare cu noi!”.

Recepție, cheie, cameră, lift, despachetări. Voiam deja să sar peste toate astea și să ajung în mijlocul acțiunii. Să ieșim cât mai repede din hotel. La noi așa e. Călătoria nu e pentru dormit, ci pentru explorat. Și aveam atât de multe de făcut și de văzut!

Nu am mai bătut pasul pe loc și am ieșit pe străzile Lisabonei cu harta în mână, iar el cu rucsacul în spate. Mă dau în vânt după sentimentul ăla curios de necunoscut, de locuri noi și străzi străine; sentiment pe care îl am de fiecare dată când ajung ȋntr-un loc nemaivăzut până atunci. Și vreau să zic că e genial. Dă dependență și nu te mai poți opri. E ca atunci când mănânci un fel de mâncare și îți place atât de mult încât, chiar dacă te-ai săturat, continui să mănânci. In fine, ai înțeles despre ce este vorba.

E haios când te plimbi cu persoana iubită și observi că ea fotografiază exact ce fotografiezi și tu, e atrasă de ce ești atras și tu. Arareori ni se întâmplă ca eu să vreau într-o parte, iar el în alta. Nu ne-am dezis nici de această dată și ne-am plimbat până am ajuns la mare. Cu spatele spre ea și cu mâna la ochi (pe post de chipiu împotriva soarelui ce ne bătea în ochi) priveam în sus la construcția semeață care ni se desfășura înaintea noastră.

Arcul de Triumf Rua Augusta. Noi, ca doi copii lăsați afară să se joace în voie, nu ne-am dat seama cum am trecut pe sub poalele lui, mânați de dorința de a ajunge cât mai aproape de mare. Rua Augusta este un pietonal imens, plin de viață, de magazine, de terase și cafenele, de turiști, zâmbete și fotografii, ce începe de la poalele Arcului și se termină în mare. Tot aici, seara, am descoperit o proiecție senzațională pe clădire, cu muzică și culori, pe când ne întorceam la hotel.

Am știut că nu sunt suficiente două zile pentru a ajunge peste tot, așa că, din fața Arcului, am închiriat un tuk-tuk. Sunt mini-taxiuri, pe 3 roți, „decapotabile”, pe care le poți închiria. Tinerii care îi conduc sunt tare haioși și prietenoși și îți fac un tur de o oră prin zonele importante ale Lisabonei pentru doar 50 de euro. In plus, îți povestesc despre istoria orașului, de arhitectura clădirilor dar și despre muzee sau biserici. Opresc în punctele cheie pentru a putea face poze și a vizita. Mi se pare cea mai bună variantă pe care o poți alege atunci când vrei să cunoști un oraș dar nu ai suficient timp la dispoziție decât 2 sau 3 zile. Dacă o oră cu tuk-tuk-ul ți se pare prea mult, nu ezita să te târguiești. Poți face un tur și de o jumătate de oră pentru 30 de euro sau mai puțin. Depinde cum stai cu norocul. Sau cu papagalul. ☺

El a ales tuk-tuk-ul. De fapt, gagica care îl conducea. Căci, după asta s-a luat. Nu după culoarea, mărimea sau forma vehiculului. Să fim serioși, doar e bărbat. L-am lăsat în filmul lui, fericit că îl conduce o gagică. Deși în viața de zi cu zi lucrurile nu sunt mai diferite.

Oricum, genial și tura cu tuk-tuk-ul. Și gagica. Ne-a povestit câte-n lună și în stele despre orașul ei iubit, pe care, se vedea clar din pasiunea cu care îl descria, că îl adoră și îl admiră deopotrivă.

Încet, cu treabă bună, cu multe hurducăieli și ochii cât cepele am ajuns în Alfama, un district vechi al orașului împânzit de străduțe întortocheate unde găsești numeroase baruri Fado. Ei bine, pentru cei care nu știți ce este acela fado, vă explic acum. Fado este un gen muzical. O combinare a ritmurilor sclavilor africani cu muzica tradițional portugheză, asezonată cu accente inflexionare minore, datorate muzicii arabe a maurilor. Bun. Asta este definiția de dicționar. Definiția noastră ar fi următoarea: un gen melancolic, ușor melodramatic, cu puternice accente de tânguire și jale. Si nu exagerez deloc. De fapt, chiar îmi place muzica lor. Mai ales atunci când vreau să plâng dar nu știu pentru ce. Îmi pun o melodie fado și voila! Uite că vin și lacrimile și suferința pentru întreaga omenire! Atunci am realizat că pot să sufăr la comandă!

Străduțele din districtul Alfama sunt atât de înguste încât nu se poate circula cu mașina. Iată un alt motiv pentru a alege tuk-tuk-ul. Se strecoară ușor peste tot și oprește oriunde. Gagica-șoferiță ne-a mai spus că acesta este unul dintre cele mai sigure cartiere. De ce? Pentru că, dacă un Costel vrea să prindă o Mărioară, iar Mărioara zbiară, toți vecinii ies afară să vadă „che paso” blocând astfel circulația. Funny nu? Totodată, aici, bârfele se împrăștie mai repede decât pe Facebook!

Una dintre cele mai vizitate părți ale Lisabonei este Bairro Alto. Dacă îți place gălăgia și lumea multă atunci trebuie neapărat să calci pe-aici. E plin de cluburi și turiști, iar cântăreți live ai aproape la orice terasă te oprești. Îmbiat de muzica fado a început, de această dată, să ne plângă stomacul. „Eh, culmea ar fi să mergem la un restaurant fancy, când aici mijesc zeci de restaurante pur tradiționale”, am zis noi la unison.

Mă văd nevoită să menționez faptul că aici am luat cea mai neplăcută cină din toata șederea noastră în Portugalia. Deși porțiile ne-au păcălit la o primă vedere, arătând impecabil, ne-au dezamăgit extrem de tare la gust. Negătite și cu un iz ciudat de ceva detergent. Probabil că acolo ținuseră legumele. Lângă detergent. Sau invers. Aveau foarte mulți clienți și se vedea că nu fac față la bucătărie.

Mă uitam la el, mă uitam în jur, dar nu prea-mi venea să zâmbesc. De foame mi-am umplut stomacul cu pâine și vin. Clasic. Știam că nu pot da greș cu așa ceva.

Măsuțele, de tablă, pătrățoase, cât pentru două persoane, se clătinau la fiecare adiere de vânt. Stăteam cot în cot cu o franțuzoaică la dreapta mea, iar la stânga cu o spanioloaică. Mă amuzau teribil comentariile lor, evident dezamăgite și ele de servirea și de calitatea mâncării. Printre gurile de vin îi traduceam și lui în română și râdeam cu poftă. La sfârșit, am ajuns să vorbim toți în engleză și să facem haz de necaz. Până la urmă, o călătorie nu se rezumă doar la locuri și mâncăruri, ci și la persoanele pe care le întâlnești.

De la Barrio Alto am trecut la Belem. Sau Bethleem, în traducere. Aflat la gura râului Tagus, aici găsești cele mai fascinante atracții din Lisabona, în materie de clădiri și istorie. Turnul Belem, mănăstirea Jeronimo și numeroase biserici fac parte din inima acestei regiuni civice, iar o zi nu îți ajunge pentru a-i descoperi frumusețile. Dacă ești pasionat de navigație, în centrul mânăstirii Jeronimo găsești Muzeul Marinei. Din păcate, noi l-am găsit închis, mișcându-ne prea lent prea a ajunge la timp.

Așa e când te pierzi. Când te lași furat de timp, de priveliști, de oraș. Când dai de o stradă și pac, îl tragi de mânecă, ca nu care cumva să treci de ea și să nu o vezi. Și atunci începe iar operațiunea „X-ray” de analizare amănunțită a clădirilor, a oamenilor și a tot ce te înconjoară. Pentru că aici ai timp. Pentru că lași la graniță toate acele  „” și „”.

 

Da, e-adevărat.

Lisabona e un oraș îndepărtat,

ce își duce traiul liniștită ȋntr-un colț al Europei.

E altruistă, primitoare și modestă.

Nu ai cum să nu te împrietenești cu ea, pentru că nu-ți lasă o altă variantă.

Te așteaptă!

E mereu acolo, pentru tine!

Mereu în prag, cu brațele deschise.

Ca o mamă adevărată.

Și chiar de ești nevoit să o părăsești, cu sufletul trist dar mai bogat, știi că atunci când te vei reîntoarce, vei găsi ceva din tine.

Pentru că, chiar dacă ai plecat, tu încă ai rămas acolo.

Sharing is caring ♥

Love,

A.