Mă uit cu atenție, încruntată, la cauciucul de pe față a motocicletei mele. E deja de ceva timp în garaj, la hibernat, și mă cuprinde cumva melancolia că locul în care sunt și vremea urâtă nu mă mai lasă să mă joc pe afară cu jucăria mea preferată. Nu e nimic, am oricum o consolare bună și iarna : snowboardul. Doar că, vezi tu, perele nu sunt ca merele.

Mă uit și la cauciucul de pe spate. Da, clar, ăsta o mai duce. Dar cel de pe față, nu. Nu pe drum rău. Încă nu-mi explic cum de nu am scăpat motorul pe drumul pietruit săpat adânc de apă (cu diferențe de nivel) pe care m-am băgat.

(…)

Aici, unde eram noi, la intrarea Gorjevac, nu era nimeni. După ce portarul a ieșit din căbănuța lui și a băgat o față sceptică uitându-se la motoarele noastre și lung înspre drumul ce se pierdea în pădurea din față, a dat din cap și a ridicat bariera roșie să trecem.

Eram în Bosnia, încercând să traversez Parcul Național Una, iar scenarii peste scenarii se derulau în capul meu, de cum să fac să cad mai bine. 

Trag de ambreiaj și bag a-ntâia. Motorul o ia încet de pe loc și începe să mă scuture fără încetare. Oricum nu mă așteptam ca la o plimbare prin parc. Doar e offroad.

Mă ridic în picioare și mi se pare că e mai bine. Văd mai bine, merg mai bine, o țin mai bine. Încordată, cu mâinile strângând de ghidon, am senzația că sunt prinsă între două lumi: în cea liniștită, cu drum sigur și asfaltat și în cea aventuroasă, cu adrenalină, cu locuri faine și interesante; cu offroad.

Să scot piciorul jos că poate apuc să o țin în echilibru? Dar bagajele sunt grele… Să stau dreaptă și să sar repede? Asta ar fi o idee…

Să mă arunc eu mai repede ca și motorul, atunci când simt că nu mai am scăpare? Da…sună bine, măcar nu îmi prinde un picior pe dedesubt…

Câteodată nu am gânduri de-astea. De fapt, de cele mai multe ori. Eu pot orice, atâta timp cât vreau și îmi doresc. Dar aici nu mai era vorba neapărat de vreau și doresc. Voiam să scap fără să scap motorul și doream să văd frumusețea parcului Una.

Pe undeva, eram sigură că nimic din ce voi mai vedea acum nu s-ar mai ridica la înălțimea Parcului Plitvice și nu înțelegeam de ce naiba n-am putut să mă duc pe șosea, pe la celelalte intrări ale parcului. Unde se înghesuie toți. Pe unde merge lumea normală. Cu mașini, cu copii, cu mic, cu mare.

Îmi place la nebunie offroad-ul, dar îmi place să fiu sigură pe ce fac. Să am habar. Să mă știu. Bine, mă știu cât de cât, dar nu foarte-foarte.

Uff, mă încântă locul în care mă aflu, drumul tumultuos, plin de pietroaie și nisip, de suișuri și coborâșuri, dar mă simt nepregătită. Gândul că îmi alunecă cauciucul de pe față și că risc să pușc o trântă nu-mi dă pace.

-Eh, hai că poți, ți se pare greu? aud în cască, deși toți sunt atenți la drum și concentrați să treacă de pietroaie și de curbele înguste.

Știu că și lor nu le e tocmai ușor, dar nu vor să o arate. Strâng din dinți și de ghidon, hotărâtă să-mi vărs nervii de neputință doar pe drum și pe motor.

Mi-e ciudă și-mi vine să-l las acolo, cu tot cu bagaje. Ba să-i mai și dau o trântă! Să se-nveţe minte! Să nu-i mai fugă fața chiar dacă n-am apucat eu sa-i schimb cauciucul la timp.  Aaaa, am mai și plătit 6 BAM ( în jur de 3 Euro) pentru toată distracția asta. Minunat!

O mică pauză, intr-o poieniță. Imi pare rău că nu am făcut poze pe drumul super interesant. Adevărul e… că m-aș mai duce o dată … și tot pe aici. 🙂

Mă abțin de la porniri exagerate și continui să-mi văd de drum, de nervi și de ghidon. Ba o mai aud clar și răspicat și pe rațiune! “E vina ta.” Încerc să-i dau shut down și pentru că nu e atât de ușor precum îmi imaginam e pentru prima dată când îmi doresc să fiu pe scaunul din spate, al pasagerului.

Haide Ale, nu fi lașă! Ai dat puțin de greu și dai înapoi? Așa o să faci toată viața?, se bagă iar rațiunea obraznică, în capul meu. Mă concentrez în continuare să nu alunec, să nu cad, să ascult de gânduri, dar să le și alung, să ajung la capăt.

Dar unde-i capătul???????

25 de km de off road până la cascade mi s-a părut o eternitate. Ca să nu-ți mai zic că am mai avut încă 20 de km,  de la cascade până la asfalt, pe cealaltă parte.

 Ok. Ok, gata! Nu mă mai plâng! Ajung cu bine la cascade, parchez motorul și mă refugiez pe prima bancă liberă pe care o găsesc. Simt că nu mai am putere și mă arunc pe înghețată primită de la Ana, cu un zâmbet mare pe față.

Mie nu-mi arde de nimic și nici nu mai sunt curioasă de ce e în jurul meu. Am scăpat cu bine, m-am descurcat ok. Sunt plină de praf și transpirată și mi-e cald de nu mai pot. Arăt jalnic, știu asta. Băieții o iau spre scările ce coboară la cascade, iar eu rămân îmbufnată pe bancă.

Apare Nicu, ud leoarcă și fericit.

Cum e?”Merită? mai cobor și eu?

E îngrozitor de fain! Nu-ți vine să crezi! -doar atât ii scapă pe gură, că mă și ridic și mă duc să văd și eu.

Nu știu cum să-ți zic, dar am uitat și de oboseală, și de greu, și de praf, și de căldură și de tot!

Dacă Raiul arată în vreun fel anume, eu tind să cred că are și o părticică din Bosnia și Herțegovina asta frumoasă, din cascadele și natura impresionantă de aici. 

Cu Ana admirând priveliștea, după ce am coborât 123627127632,15 scări.

Ce praf? Ce greu? Ce oboseală? Alerg pe scările de lemn de-a lungul râului de cascade și nu mă mir că atrage aici numeroși turiști, inspiră artiști și este un punct important de interes pentru oamenii de știință de pretutindeni.

Valea râului Una, canionul râului Unac și râul Krka sunt cele trei bijuterii ale Parcului Una, care se unesc și formează un dans spectaculos al apei, ce atrage mulți iubitori de rafting. Nu mă crezi pe cuvânt, ia uite aici filmare live: 

 

Pe lângă rafting, poți să te bucuri de multe trasee de bicicletă, scufundări (în peșteri), kayak și canoe.

În Parcul Una se ajunge foarte ușor, fiind situat în partea de nord-vest a Bosniei și Herțegovinei, la aprox. 30 de km de Parcul National Lacurile Plitvice și la 115 km de Marea Adriatică.

Dacă îți plănuiești un concediu în Croația, trebuie să ajungi și aici și îți recomand vama din Uzljebic dacă vii de pe coasta croată. Dacă vii din sud, de pe Coasta Dalmației (Dubrovnik, Split, Sibenik) atunci cea mai apropiată frontieră de sudul Parcului, e cea de la Strmica.

M-am interesat și de cele mai apropiate aeroporturi de Parcul National Una și am găsit așa:

Zadar – Zemunik (HR) : 152km

Zagreb – Pleso (HR): 158 km

Banja Luka (BIH): 160 km

Alte distanțe față de Bihac, din diferite orașe:

Budapesta: 500 km

Veneția: 450 km

Viena: 510 km

Munchen: 640 km

Graz: 320 km

După toate datele astea, nu cred că ți se pare nici ție un capăt de lume, așa că, poate te-am convins ca Parcul Național Una să fie pe lista ta de anul viitor. Cu cauciucuri bune, promit că nu vei avea nici o treabă pe orice intrare spre parc ai alege. 😛 

Sharing is caring 🙂