Uite ce faină e!!! Are 3 roți! Vreau și eu să mă dau pe una de-asta! De unde o iau? Oare am centură? Cred că simți toate gropile!, mi-am zis eu în mintea mea…

E o chestie simplă, dar magică. O improvizație. Unii au pus perdele și carton. Alții tablă de fier și oglinzi. Fiecare e unică în felul ei și fiecare își îndeplinește ascultătoare rolul, chiar și în momentul de scârțâire a roților și înecare a tobei de eșapament. Se lasă o dâră mare de fum în urma ei în timp ce se chinuie să urce o pantă și chiar când ai impresia că stă să se-mprăștie, ajunge în vârf și își continuă măreață drumul.

Se numește tricicletă. Și nu, nu e vorba de tricicleta aceea mica pe care mulți dintre noi am avut-o în copilărie. Procesul e simplu: se ia una bucată motocicletă veche/răblăgită/cu câți cai vrea ea, se adaugă o a treia roată, se construiește o cutiuță care conectează cele 3 puncte de legătură și se câștigă bani de pe urma ei, folosind-o pe post de taxi.

Da. Ăsta e primul lucru care m-a frapat la ieșirea din aeroportul din Manila dând peste o puzderie de oameni și mașini, un trafic bolnav și un aer poluat, prea greu de tras prin nasul meu european. Eram copleșită de oboseală, de forfotă și de zecile de întrebări „taxi, ma’am?” ce se auzeau din toate părțile atunci când le-am observat.

M-au fascinat din prima și instantaneu mi-am zis în minte „ Maaaamăăă, ce ți-ar mai plăcea să te joci cu ele!”. Cui? Lui! El care a rămas acasă. El care m-a ajutat la bagaje și la toate actele necesare pentru a mă vedea acolo. Așa departe. Știa ca din motive profesionale, călătoria asta avea să însemne mult pentru mine.

După 2 escale (la Viena și Dubai), 3 avioane și un zbor de aprox. 17 ore am ajuns la capătul lumii, în Filipine. Pe un nou continent, într-o nouă țară, condusă după noi reguli. E începutul unei aventuri de la care nu știi la ce să te aștepți.

As minți daca aș spune că m-am simțit de la început în largul meu. M-am simțit extrem de privită în aeroport și nu numai, însă după ce m-am deșteptat din reverie am constatat și de ce. Eram blondă, de culoare albă și înaltă pe deasupra(1.72m). Am avut impresia pentru o clipă că sunt ca și Gulliver în țara piticilor. Puțini bărbați îmi treceau de umăr, iar dintre femei nu am găsit niciuna blondă (în toata șederea mea în Filipine).

Călătoria mea cu busul până la destinația finală, la 2 ore de condus de Manila, m-a găsit cu mâinile pe geam și cu ochii larg deschiși, ca un copilaș care e dus la bunici, la țară, pentru prima dată. Ce m-a frapat cel mai tare e că pe toate bannere-le sau afișele publicitare, din Manila și din afara capitalei, erau afișați bărbați și femei extrem de europenizați la trăsături, care nu corespundeau în realitate cu trăsăturile filipinezilor. “Fii atent cum încearcă societatea să ne manipuleze, creându-ne false idealuri de a căuta să fim ceea ce nu suntem!”, mi-a scăpat cu voce tare. Idee care mi s-a confirmat și mai târziu, atunci când o adolescentă de 17 ani a venit la mine si mi-a spus că sunt idolul ei. “I love your hair color! Look! Your skin!White… Is gorgeous!..mine..neh!”(“Ador culoarea parului tau! Uite! Pielea ta!Alba…e minunata! a mea…neh!”)… aproape că nu mi-a venit să cred ce-mi aud urechile…în secolul în care trăim, culoarea pielii se pare că încă definește superioritatea unei rase asupra alteia și dezvoltă disconforturi mintale. Am încercat să-i spun că nu e deloc asa cum crede ea și că frumusețea nu ține doar de culoarea pielii. Lucru adevarat, căci fata era tare frumușică. Incercările mele au fost însă în van, căci ochii ei nu mințeau când se uita cu nesaț la culoarea pielii mele.

După fel și fel de afișe, gânduri și 2 căscaturi, iată-mă ajunsă în Tagaytay. Orășelul, aflat la 2 ore distanță de Manila și supranumit a doua capitală de vară a țării, m-a întâmpinat cu oameni calzi, prietenoși și săritori, gata să mă ajute cu un sfat bun sau să îmi întindă o mână de ajutor chiar atunci când aveam mai mare nevoie.

Engleza o auzi peste tot. Toată lumea o vorbește iar toate indicațiile de drum, restaurante, spitale, etc. sunt și în limba engleză așa că nu ai de ce să îți faci griji că nu ai să te descurci de unul singur/ă.

Te poți deplasa ușor de la aeroport în orice punct, fie cu taxi, metro sau bus, fie cu tricicleta sau jeepney –mijloc de transport specific filipinezilor, unde te poți târgui în voie la preț și in plus de asta, ai parte de o experiență inedită!

Normal ca nu m-am putut abține și am încercat atât tricicleta cât și jeepney-ul.

Jeepney este cel mai cunoscut mijloc de transport din Filipine și totodată și cel mai ieftin. Se urcă prin spate și are două banchete de-a lungul vehiculului, așezate față în față, cu un culoar pe mijloc. Pornește la drum doar atunci când toate locurile s-au ocupat, este recunoscut pentru kitch-ul de care dă dovadă, având instalate fel și fel de culori țipătoare pe el, beculeţe și lumini, abțibilduri și picturi ciudate și colorate, mai ceva ca un pom de Crăciun. Poate fi închiriat pentru câteva ore sau pentru câteva zile și îl poți lua doar la o simplă ridicare de mână. Nu au numere de telefon sau informații. Primul găsit, primul luat. Si Slavă Domnului îi găsești peste tot.

Sportul național al filipinezilor se pare că este karaoke. Adoră să cânte și să încânte spectatorii, cu sau fără talent. Se adună ȋntr-un bar sau restaurant iar de la ora 19.00 pana la ora 4.00 dimineața poți să ai parte în mod gratuit și involuntar de acordurile și mai ales dezacordurile localnicilor care, pare-se, nu rămân niciodată fără versuri sau muzică. Așa că alegeți cu atenție hotelul, pentru a nu avea parte de surprize neplăcute dacă ai nevoie de un somn adânc și neîntrerupt.

Somnul ca somnul, dar ce să mai zic de țânțari?

Fără spray împotriva țânțarilor nu ai ce căuta aici! Doar într-o singură zi, fără spray și în pantaloni scurți am bătut recordul de 18 înțepături pe picioare, cu toate că eram în mișcare. Insectele și șopârlele sunt la ele acasă și nu țin cont că ești musafir, intră peste tine și între lucrurile tale dacă nu ai grijă. Te poți trezi cu ele pe masă, în papuci sau în pat. Deși sunt o fricoasă de genul meu, în special de insecte și târâtoare, de data aceasta nu am fost deloc deranjată de șoparlele care intrau în cameră, ci chiar mă bucuram, pentru că știam ca nu o să avem țânțari care să ne bâzâie noaptea.

Pe lângă toate aceste mici incidente, trebuie să recunosc faptul că Filipine este o țară plină de viață care m-a copleșit cu natura ei vie, verde, vindecătoare, care respiră odată cu tine. Au o climă tropicală, iar ce mi-a plăcut cel mai mult e faptul că la doar câțiva pași de asfalt poți să te adâncești în natură, poți să rătăcești pe drumuri bătătorite doar de localnici, unde tradiția și stilul de viață pur filipinez își fac apariția.

Cel mai bine am înteles filipinezii atunci când m-am rătăcit printre ei. Atunci când am gustat o bucată din viața lor. Stilul lor. Atunci când le-am descoperit bogația naturală a țării. Agricultura. Vegetația. Cu ale ei culturi de ananas (poate mulți o să râdeți de mine, dar mereu am avut impresia că ananasul crește în copac. Nicidecum.), cu bananierii aflați la tot pasul, cu cocotieri care se găseau la o înălțime amețitoare, cu arborii de cafea, cu plantele timide (la o simplă atingere se „închideau”), cu palmieri, cu bambus, cu mangrove, cu pădurile tropicale, cu plantele ierboase, cu diferitele tufișuri și arbuști.

Aici am simțit cu adevărat sentimentul de libertate, de viață, de energie; sentiment pe care majoritatea l-au pierdut în lumea occidentală…

Quick facts despre Filipine:

  • Este formată din 7 107 insule
  • Locație: Sud-Estul Asiei, în Oceanul Pacific
  • Capitala: Manila
  • Limbi oficiale: filipineza și engleza
  • Moneda: peso filipinez
  • Singura țară romano-catolică din sud-estul Asiei

Tip: Pentru a-ți găsi un preț accesibil la zboruri îți recomand Cebu Pacific, Air Asia, Tiger Airways cu escale în Dubai, Bangkok, Kuala Lumpur, Hongkong.

 

Sharing is caring ♥

Love,

A.