-Omar, spune-mi și mie, dacă tot ai o soră în America, de ce nu mergi la ea?, îl întreb eu pe șoferul nostru.

Ooo Alexandra, biletul e scump! Și dacă aș avea 2 000 de euro, m-aș însura mai degrabă, nu i-aș arunca pe un bilet de avion! 

-Cum? 2000 de euro îți trebuie ca să te-nsori? întreb eu cu o față puțin șocată.

-Da, cam atât ar trebui să plătesc pentru toată zestrea nevestei mele, plus tot ce trebuie cumpărat pentru început.

-Pai și aici, în Marrakech, nu ți-ai găsit niciuna? zic eu, curioasă din fire.

-Nuuuu! Nu vreau de aici! Sunt prea independente femeile aici și prea scumpe. Vreau o femeie din satul de unde sunt eu, mai la sud, lângă deșert. Aș lăsa-o la mama acasă și eu aș veni aici, în Marrakech, să lucrez.

-Păi cum? De ce nu ai aduce-o cu tine, aici?

-Aici? Nuuu, nici vorbă! Nu aș vrea să devină ca femeile de-aici. Știi tu, mai independente, nu toate mai respectă tradiția, nu prea se mai acoperă, vor lucruri scumpe, fumează, sunt mai … moderne. Eu vreau una liniștită, cuminte, care să respecte tradiția, să-mi facă copii. Insh’allah!


Cum ai ieșit din Marrakech, începi să vezi diferite forme de relief, vegetație, Munții Atlas înălțându-se semeț la stânga și multe diferențe între Marrakech și celelalte regiuni.

Excursia asta ne-am luat-o de la una din sutele de agenții de turism de aici. Așa am ajuns la Abdul, un tânăr simpatic și de treabă, vânzător de excursii. Nu era agasant și nici nu urla întruna ca ceilalți. E de pe undeva de lângă Sahara, iar familia lui organizează tot felul de călătorii prin deșert. Ii găsiți sub denumirea de Locals Under Stars pe Booking, iar Trek Sahara Locals pe Facebook.

Abdul vorbește engleza și îți poate aranja cam orice îți dorești să vezi. E descurcăreț și deschis la orice fel de propunere. Îl găsești pe prima stradă la dreapta de lângă Café de France (marele restaurant pe 3 etaje, din piața Jemaa El-Fna). Tot el ne-a pus la dispoziție și Jeep-ul, și pe Omar, ȋntr-un tur privat.

Abdul in fata agentiei de calatorii.

Omar are undeva la 29 de ani, e glumeț și are o privire blândă. Cu multă răbdare oprește jeep-ul în orice loc îi indicăm și așteaptă după noi, să facem poze și să ne minunăm de țara lui, în timp ce el trage cu nesaț dintr-o țigară.

Sunt cele mai ieftine astea, îmi răspunde el când îl întreb ce fumează și îmi arată pachetul de țigări cu niște desene albastre pe fond alb, în timp ce-mi zice titlul în arabă. Marlboro sunt foarte scumpe. On y va?

Ne urcăm din nou în jeep și plimbarea de aproximativ 2 ore până pe Valea Ourika trece pe nesimțite, cu tot cu zecile de opriri ale noastre și sutele de poze.

Peisajul se schimbă neîncetat sub ochii noștri și parcă niciun colțișor de natură nu seamănă cu celălalt. Satele sunt la fel de diferite, cu toate că peste tot vezi cam aceleași lucruri. Mulți măgăruși, copii jucându-se desculți și murdari pe afară, bărbați stând la poartă pe scaune sau cocoțați pe vreun zid, iar femeile acoperite mișună de zor în stânga și în dreapta, unele făcând pâine pe ce părea drept “prispa casei”.

Pe măsură ce ne apropiam de Setti Fatma -satul din care se începea hiking-ul spre cascade și punctul principal al călătoriei noastre- ne tot minunam ba la stânga, ba la dreapta și nu mai pridideam cu pozele, până ce l-am rugat din nou pe Omar să oprească pe marginea drumului, căci tocmai ce văzusem celebrul sat berber ce se cocoța pe muntele dinspre răsărit.

Odată ce am ajuns să ne deplasăm de-a lungul râului, la deal, am început să vedem din ce în ce mai multe terase și restaurante în aer liber și m-au frapat sutele de colțare așezate jos, pe pietre, lângă râu. Cărări de munte, râuri și ape curgătoare am mai văzut, dar să văd colțarele de living pe malul apei, ca ei să stea întinși și să le sune apa la urechi, asta nu am mai văzut-o! Nu am cum să ignor, pe lângă mobila de bucătărie scoasă afară la râu, ingeniozitatea și talentul marocanilor atunci când vorbim de culori.

Au un dar aparte să împletească zeci de vopsele pe țesături, covoare, eșarfe și fel de fel de chițibușuri, iar culorile și atenția la detalii se găsesc predominant și în arhitectura și decorul interior al multor clădiri.

Aici, pe Valea Ourika, nu numai că natura exploda de culori naturale precum verdele crud al ierbii și arborilor, albul ce se vedea pe vârful plin de zăpadă al munților Atlas, portocaliul din roca pământului, dar pe lângă toate astea se adăugau și scaunele, mesele și colţarele vopsite în toate culorile curcubeului. Cea mai bună descriere a marocanilor: colorați, expansivi și expresivi.

Ajunși în sat, Omar se chinuie să găsească o parcare, căci locul e înțesat de mașini și turiști străini, dar și marocani. Odată dați jos din mașină, ne face cunoștință cu ghidul nostru ce ne va conduce pe munte, iar el ne face cu mâna, zâmbind cu gura până la urechi și dezvăluindu-ne o dantură nu tocmai îngrijită.

Și dacă tot zic de dantura lui Omar, să o fii văzut pe cea a ghidului. De speriat. Oricum, nu sunt singurii marocani pe care i-am văzut cu o igienă dentară precară. Am impresia că puțini au auzit de periuța de dinți, însă sunt în Maroc și nimic nu mă mai surprinde, căci știu deja că nu stau prea bine la igienă.

 

Ne pornim încet după ghid, după ce l-am întrebat de 3 ori cum îl cheamă și nu, nu i-am reținut și nici înțeles prenumele. Un fel de Hassan, cu d și un r ascuns cu ceva limbă învârtită pe cerul gurii. Cam așa se pronunță. Dar am renunțat imediat la numele lui și am devenit de-ai lor, adresându-ne mai la-ndemână cu “My Brother”.

 

Înainte să ajungem la un mic pod de lemn improvizat ce trebuia să-l trecem, înhaț rapid un baton de Snickers, căci văd ce altitudine mă așteaptă în față (1 600 m) și mă gândesc că nu o să fie prea ușor. Ascund repede în buzunarul de la blugi învelișul, gândindu-mă în încăpățânarea mea că da de oi da de un coș de gunoi, deși aș putea să-i dau drumul și pe jos, căci zău, nu ar ieși deloc în evidență.

Trecem podul de lemn și începem să o luăm pe o potecuță ce șerpuia în sus la dreapta, iar pașii ne deveneau din ce în ce mai mari căci trebuia să ne cocoțăm pe niște bolovani imenși. Pe locurile mai plate și urmând aceeași potecă, descopeream fel și fel de magazine cu brizbizuri, argintării, covoare, sucuri proaspete de portocală, eșarfe multicolore, femei care făceau ulei de argan și multe terase cocoțate pe stânci, care mai de care mai ingenioase. Again, vorbim de culori multe, dar și de un aer mai răcoros, căci urcam încet, dar sigur, în altitudine.

My brother se mișca agil, călca cu siguranță și știa pe de rost toate crăpăturile în care să-și sprijine vârful picioarelor pentru a urca tot mai sus. Mereu se întorcea spre mine și-mi întindea voios o mână să mă ajute să urc mai ușor. E chiar simpatic My Brother. Îmi povestește între timp de familia lui, are 3 copii și e tare mândru de ei. Nu înțeleg cum poate sta îmbrăcat, cu ditamai geaca groasă și mare pe el și se poate mișca în ritmul ăsta tocmai pe munte, dar mai apoi îmi zice că face asta zilnic și mă luminez și eu. Într-un final.

Unele locuri sunt tare abrupte, alunecoase, dar majoritatea urcării e destul de simplă, ca și cum ai urca niște scări mai înalte, cu bucăți de rocă ieșite în relief.

Cu cât urcăm mai sus, cu atât mai tare ne impresionează peisajul. Începeam să dăm de mici cascade și aici e locul în care poți găsi taman 7, unele mai frumoase decât altele.

Turiștii marocani sunt mai mulți aici, și mult mai puțin cei străini, însă mă bucur să văd toată diversitatea asta, a marocanilor veniți pe Valea Ourika din toate regiunile. Unii și-au cărat cu ei pe munte și bebelușii și-am crezut că fac infarct când a trebuit să trecem pe o scară de lemn improvizată și pusă la orizontală, ce abia se proptea în stânci, când o mamă cu bebelușul a trecut pe ea și era să-și scape odorul direct în râu, între bolovanii de sub noi!

De aici am mai făcut câțiva pași șovăitori pe stânca umedă și alunecoasă și am ajuns la cea mai mare și impresionantă cascadă dintre toate.

Unul dintre cele mai amuzante lucruri din excursia asta, pe lângă colțarele de living de-a lungul râului, l-am avut chiar aici, sus, pe munte. Ți-am zis că marocanii ar face bani din orice, nu? Cred că ar pune taxă și pe pleoapă! De câte ori clipești în țara lor, ţi-ar lua câte-un bănuț.

Ei bine, aici sus pe munte, lângă cascadă, ca să nu te întorci înapoi pe unde ai venit, ci să continui să urci mai sus și să cobori pe altă parte, tre să plătești.  Unul mai răsărit dintre ei, şi-a dus o scară lungă sus și și-a proptit-o de stâncă, iar ca să-ți continui drumul, tre să urci pe scară. Că altfel e imposibil. Și uite-așa  scoți banii. Atât de bine am râs când am văzut asta, încât abia am putut să urc mai departe.

 Excursia pe Valea Ourika a fost una dintre gurile de aer curat, apreciate și binemeritate, după nebunia și poluarea din Marrakech.  Pe noi ne-a costat 40 de Euro de persoană, pentru o zi, cu șofer, jeep și ghid inclus. Preţurile variază între 30 și 50 de Euro pe zi, depinde dacă îţi dorești excursie de grup, cu alţi turiști, sau tur privat, cu grupul tău de prieteni.

 Trebuie să ajungi aici și să le vezi pe toate cu ochii tăi, așa că nu uita să-ţi rezervi o zi pentru hike-ul și călătoria asta frumoasă, pe Valea Ourika, la aproximativ 2 ore de Marrakech.

Pe curând!

Sharing is caring ♥

 

 

 

Citește și:  11 locuri de neratat în Marrakech

                      Marrakech, Maroc – sau cum poți primi o palmă atunci când aștepți cel mai dulce sărut!