De-a lungul timpului, sau mai bine zis începând cu secolul al XVIII-lea, femeia a început să dea din coate din ce în ce mai tare și să-și ceară drepturi egale cu cele ale bărbaților. Incet, încet, ea a început să scoată capul în lume, să își dorească să elimine discriminările sexuale, iar mai apoi să își atribuie munci din toate sectoarele societății: profesional, funcțional, economic, familial.

Azi, femei emancipate ce suntem noi, cu rol central în puzzle-ul evoluției, nu ne-am putut abține și ne-am băgat nasul până și în sportul considerat și dedicat până nu demult bărbaților: motociclismul.

Adică cum? Ei să aibă parte de toată distracția din lume și noi nu??? Stai să vezi!

Pe drumurile de astăzi, 1 motociclist din 4 este femeie. Stiu, obișnuiți fiind să atribuim motocicleta ca aparținând sexului tare, rămânem de cele mai multe ori uimiți atunci când intră pe lângă noi, în depășire, o femeie pe motor.

Nici nu mai știu de câte ori m-au arătat cu degetul bărbați, femei și copii deopotrivă și am auzit exclamații de genul: “Uite, e femeie!”, “E fată!”, “Uite p**da, pe motor!”. Unele afirmații mi-au gâdilat orgoliul, altele m-au făcut să zâmbesc sub cască, iar altele, ei bine, nu merită pomenite.

 

Hai să-ți spun cum a început totul!

Prima mea experiență pe moto a fost când eu aveam undeva la 13-14 ani. O mucoasă care nu prea știa ce e aia motocicletă, dar îi păreau badass cei care o conduceau. Luam pe atunci lecții de chitară de la un preot catolic, căruia mă adresam cu apelativul: Părintele Dodo. Părintele Dodo venea tocmai de la Gherla, în fiecare marți, pe un old chopper, îmbrăcat în piele neagră și cu chitara în spate. Genial! Subțirel, cu un simț al umorului extrem de dezvoltat, spiritual și mereu vesel, părintele Dodo ne-a luat la o tură pe toți copiii care eram la biserică, la ora de chitară. M-a dus încet, timp de vreo două străzi, iar apoi am cedat tura altcuiva. Tin minte că m-am dat jos foarte încântată și… atât. Amintirea asta mi-a dispărut în timp, însă mi-a reapărut ca o flacără vie atunci când am dat de motocicletă cu adevărat.

A doua experiență pe două roți nu a fost un “wow” desăvârșit. Eram deja prin facultate, iar prietenul care m-a dus pe locul din spate dedicat pasagerului, a vrut să-mi ofere o tură de neuitat și s-a ridicat pe o roată, iar eu “de entuziasm” mi-am mușcat limba și cu sânge prin gură am mulțumit Domnului atunci când m-am dat jos întreagă de pe motocicletă. Cu siguranță nu a fost ăsta momentul când mi-am zis: “E prea tare, trebuie să încerc și eu!”

Trecuse aproximativ doi ani de la ultima mea tură moto, când el mi-a propus să ne plimbăm prin natură, pe motocicleta lui. Am făcut ture destul de lungi, de câteva ore bune. Am hoinărit pe drumuri pustii, de munte, prin sate și pe coclauri și mi-a transmis “just the right feeling”. Cu mâinile în aer și viziera ridicată, m-am simțit ca un nou-născut care deschide ochii pentru prima dată.

Unde au fost chestiile astea până acum?

Mi se derulau în fața ochilor atâtea lucruri pe care nu le mai observasem până atunci!

Așa mi-am dat seama câte am pierdut călătorind doar cu mașina sau avionul. Așa cum îi spuneam unei prietene într-un moment de filosofie: motociclismul este un lucru incredibil care îți schimbă viața; e cel mai bun psiholog, îți deschide porți spre lume, spre ceilalți și spre tine însuți. Cuvintele nu o pot exprima mai bine decât propria experiență în sine.

Un lucru e cert: motociclismul mi-a schimbat viața!

Cea mai rostită întrebare pe care am auzit-o de când mă dau pe motocicletă este: “Dar nu ți-e frică?”. Ba da. Imi e frică. Imi e frică de ceilalți șoferi din trafic care nu se asigură, iar la început îmi era frică și de mine. Nu știam cum o să reacționez în anumite situații imprevizibile. Ce voi face la prima căzătură? Voi da bir cu fugiții? Mă voi urca iar pe ea? Mă voi lovi rău? Mereu am fost conștientă că pot păți oricând ceva rău și poate asta m-a făcut să fiu mai prudentă și să încerc să nu-mi pierd controlul. Asta….și Dumnezeu.

A conduce o motocicletă nu e usor și nu e pentru oricine.

Dacă simți nevoia de independență, libertate și aventură … well, go for it!

La mine totul a început din curiozitate și din dorința de a-mi depăși propriile limite. Acum e pură pasiune și pot să strig în gura mare că nu aș renunța nicicând la ea. E motorașul care mă pune în funcțiune în fiecare zi, e momentul meu zen în care-mi pun casca-n cap, dau un picior la cric, învârt cheia-n contact și trag de accelerație. Divin. Iar acolo, în cutiuța care-mi protejează capul, sunt doar eu. Acolo-mi rezolv probleme, acolo gândesc în fel și chip, nu aud telefonul, nu răspund la mail sau orice altceva. Acolo îmi dau un reset total. Ia, uite, de-asta mi se instalează un zâmbet tâmp pe față atunci când mă dau jos de pe motor și pe care poți să-l vezi și câteva ore mai târziu!

E 21.25 acum. Am ajuns de 2 ore acasă și zâmbesc. Zâmbesc nu pentru că e vineri ci pentru că….well, I got that smile! Am ajuns atât de plină de energie încât am deschis repede laptopul și m-am apucat de scris, apăsând cu forță tastatura, ca nu cumva să uit tot ceea ce vreau să zic. M-aș mai fi dat încă vreo oră dacă norii negri ce făceau umbră orașului și picurii de ploaie ce mi se prelingeau pe viziera transparentă, nu mă trimiteau acasă.

Adevărul e că nu e ușor să fii femeie, dar îți vine mai ușor atunci când conduci o motocicletă!

Love,

A.

Sharing is caring ♥