Ce doriți să beți dimineața: ceai, cafea, lapte?

Dacă știam ce va urma răspundeam: Doresc să beau un ou!

Am ajuns în Col de la Bonette și ca de fiecare dată trebuie să recunosc că m-au încercat ceva emoții că am atins foarte repede unul din punctele target ale călătoriei noastre. Cum se întâmplă de obicei în călătoriile noastre nu am fost lipsiți de surprize nici de data asta. Urcând către vârf ne-am trezit cu un grup de 3 nebuni ce coborau pe longboard în plină viteză.

Pe primul era cât pe ce să-l calc luând o curbă înclinată la stânga, pentru că a apărut out of the blue, cu o viteză foarte mare și am avut impresia pentru o secundă că e ceva câine scăpat din lesă de către stăpân. Derulând filmarea de pe GoPro, l-am văzut mai bine pe primul dintre ei care a gesticulat nervos că de ce nu l-am văzut. )

Sus în vârf priveliștea a venit ca un fel de recompensă pentru drumul șerpuit și lung pe care l-am făcut, ce avea pe alocuri porțiuni de pietre și nisip. Am avut o senzație ciudată să merg pe el, parcă nu se mai termina, parcă nu mai ajungeam în vârf. Când mi se părea că mai avem puțin, mai treceam de o curbă și vedeam că mai avem de fapt, foarte mult.

Col de la Bonette. 2 860 metri. Francezii se mândresc că e cel mai înalt punct asfaltat al Europei.

Un drum incredibil de frumos ce a fost inclus și în Turul Franței (Tour de France) de câteva ori, iar Napoleon al III-lea l-a desemnat drum imperial prin anul 1860.

Gol în stomac, rămâi fără aer, caști ochii în toate părțile și te minunezi de cât de frumoasă e lumea asta….mai ales pe 2 roți!

O bună parte din drumul dintre Jausiers și Saint-Etienne-de-Tinée este inclusă în zona protejată a parcului național Mercantour, iar ca să ajungi în vârf o iei spre versantul nordic după Jausiers. Ascensiunea este una lungă, de aproape 24 de km, cu viraje în ac de par și cu porțiuni înclinate cu până la 20%.

Am stat preț de vreo 30 de minute în vârf, admirând și pozând minunatul peisaj și senzația pe care am avut-o a fost de nedescris. Parcă munții ce ne împrejmuiau erau desprinși dintr-un tablou ireal. Parcă tocmai cucerisem Everestul. Cu efort minim, bineînțeles.

Ne-am învârtit în jur preț de alte câteva minute apoi am început să coborâm în Jausiers, localitatea de la poalele muntelui, să căutăm o cazare.
Am intrat la prima pensiune pe care am găsit-o după un indicator văzut la marginea drumului.

Sunteți norocoși că ați mai prins loc liber așa ne-a spus franțuzoaica (proprietara).

După mine, asta e o tâmpenie de frază pe care o spun proprietarii de pensiuni atunci când vor sa para ceea ce nu sunt. Norocoasă a fost ea ca la ora 20:30 (când aproape nimeni nu mai caută cazare pentru noaptea ce urmează) a mai venit cineva să îi ocupe una din camerele goale.

Mie mi s-a părut chiar simpatică femeia, deși băieții au fost cam sceptici la adresa ei pentru că nu ne-a lăsat să ne punem motocicletele în curte, alături de alte motociclete, ci a insistat să le parcăm afară, pe o stradă înfundată.

Nu are cum să nu te sâcâie chestia asta, mai ales când e vorba de siguranța motocicletei, iar camera nu era cu nimic mai presus de o cameră din vreo tabără de copii de pe la noi. Nici vorba de condiții de pensiune de 3 stele, iar prețul în schimb a fost preț de Hotel de 4∗.

La micul dejun Titus a coborât ultimul. Eu si Adi eram deja la masă și am început să râdem când l-am văzut. S-a așezat la masa și l-am văzut cum caută din priviri obișnuitul platou cu una alta ce se servește de obicei la micul dejun. Atunci a început să înțeleagă că râdeam de fața lui mirată când a observat că, de fapt, micul dejun consta din 2 sosiere cu dulceață de caise și afine, câteva felii de pâine tari rămase de o zi, un iaurt și un bol pentru cereale.

Cum adică, ăștia nu ne dau nici măcar un ou?, a întrebat el în hohotele noastre de râs. I-am explicat râzând că, cu o seară înainte, franțuzoaica m-a întrebat ce servim la micul dejun de obicei. Nu am înțeles scopul acestei întrebări, când ea oricum mi-a răspuns că ei nu servesc ouă sau mezeluri, ci doar cereale, iaurt și ceva dulceață.

Cu stomacurile pe jumătate goale am pus bagajele pe motoare, am ieșit râzând de la franțuzoaică, și  lăsând bătrânul și frumosul Col de la Bonette în spate, am tăiat-o spre nuestra querida España. Abia am condus motorul jumătate de zi, printre rafalele de râs la miştoul continuu al băieților ce făceau haz de necaz.

Următorul punct pe harta noastră a fost Barcelona, iar după o pauză binemeritată ȋntr-un câmp de lavandă de pe meleagurile francofone, ne-am pus iar pe glume și i-am dat gaz.

Love,

A.

Sharing is caring ♥