O privesc în ochișorii ei mici, negri și scânteietori, în timp ce ea cu piciorușele golașe, face un pas în spate în semn de timiditate.

  Mă urmărește curioasă și se ascunde după ușă. O strig și ea își scoate ușor căpșorul cu păr brunet și cu un zâmbet mare pe buze. Cu siguranță nu a înțeles ce îi spun în engleză dar știe că vorbesc cu ea. Se uită cu mirare la mine, se apropie încet… până ajunge suficient de aproape încât să își întindă degețelele murdare și să îmi atingă pielea de pe mâna stângă. Începe să chicotească și își retrage mânuțele sub bărbie ca și cum a făcut ceva ce nu trebuia. Fuge în casă și se întoarce cu o păpușă mică, fără un picior și fără haine, toată udă și jumătate plină de noroi. Probabil că a uitat-o în ploaia ce a curs aseară. Dar nu contează cum arată. E păpușa ei și o strânge la piept… după care mi-o întinde mie.

Rafale de lacrimi îmi inundă ochii și un nod în gat îmi încleștează maxilarul care mă împiedică să vorbesc. Îmi adun forțele și îi zâmbesc cu milă, mult prea mișcată de gestul copilei care nu avea mai mult de 4 ani. Îmi deschid geanta și scot din ea un corn cu ciocolată. Pe dată văd cum i se luminează fața și mă privește nerăbdătoare. Odată desfăcut, începe să muște din el cu lăcomie, în timp ce îl ține cu ambele mânuțe, ca nu cumva să-l scape. Mă simt neputincioasă că nu pot să fac mai multe pentru ea dar ea e în culmea fericirii pentru “cadoul” pe care l-a primit. Un gest atât de mic pentru mine și atât de însemnat pentru ea. Nu e singurul copil care trăiește în condiții precare, insalubre și care nu știe dacă va avea ce să mănânce mâine.

Văd case dărăpănate, de carton, cocioabe improvizate, barăci și hambare pe post de locuințe, căptușite cu cartoane și table de plastic de jur împrejur pentru a-i feri de vânt și ploaie. In aceste adăposturi sălășluiesc de la 2 până la 5 familii înghesuite în 2 odăi cu o sufragerie. Casa multora dintre ei le-a fost distrusă acum 2 ani, de necruțătorul taifun care s-a abătut asupra filipinezilor.

 

Mă uit în stânga, alimentare și magazine de tot felul. Mă uit în dreapta, bănci, triciclete și restaurante. Sărăcia e peste tot. Se întinde ca o ciumă. Ṣi nu e de mirare la 1 dolar (american) pe zi, câștigul a mai mult de o treime din populația țării. 80% din această parte trăiesc în mediul rural, unde agricultura și pescuitul sunt singurele surse de venit.

Pe culmea unde se găsește căsuța fetiței, mai sunt încă 2 -3 case răsfirate, cu garduri din plante agățătoare sau nuiele – în cel mai bun caz.

Haine spălate se intind pe garduri sau pe sârme improvizate iar mai apoi am aflat și unde le spălau femeile, cu sârguință, atât hainele cât și copiii sau pe ele însele. In cel mai apropiat pârâu.

Cu o mână își ține pe ea sacul de material improvizat, iar cu cealaltă își aruncă câte o găleată de apă în cap și se freacă bine pe față să scape de săpunul care i-a intrat în ochi . Se întoarce, mă vede că îi fac poză și îmi zâmbește cald.

O cheamă Macy și are 3 copii. Nu mi s-a plâns de nimic. E bucuroasă că e în viață alături de familia ei, că au scăpat cu bine de taifun și Ii mulțumește Domnului la fiecare a doua propoziție. Ea își crește copiii acasă iar soțul ei lucrează cu ziua, în orice domeniu se ivește. Și dăi, și cară, și sapă, și adună, și construiește…nu refuza nimic, atâta timp cât îi asigură masa de mâine lui și familiei sale.. E totuși mai rentabil decât să lucreze ca angajat pentru o companie.

Discriminarea e mare iar nepotismul e în floare. Pe același post un prieten sau o rudă a celui care angajează poate primi un salariu enorm, în timp ce el sau oricare altul abia poate să-și procure de-ale gurii cu ceea ce primește. Discrepanțele sunt mari și dureroase.

Dar ei zâmbesc cu zâmbet adevărat. Din suflet. Cu ochi veseli și senini. Există oameni care au totul dar sunt triști, săraci cu duhul și nemulțumiți și mai există oameni care nu au nimic dar au speranță și recunoștință. Iți dau aripi din aripile lor. In pofida sărăciei copleșitoare sunt plini de viață și de energie iar în inima lor se îngrămădește un univers întreg. Te cuprind în brațe cu căldura lor și îți dau cele mai de preț bunuri acumulate într-o viață de om : bunătatea, compasiunea, iubirea, cinstea. E tot ce au și au din plin.

Am învățat multe aici. Am învățat să pun preț pe timp, pe fiecare clipă. Să încerc să las cât mai puține momente nefolositoare în urma mea. Să mă bucur de un simplu pahar cu apă și de o zi cu soare. Să fiu recunoscătoare pentru căsuța în care locuiesc și pentru mâncarea de zi cu zi. Pentru că nu aș dori să știu vreodată ce înseamnă să nu le mai ai…

Te întrebi ce a mai însemnat Filipine pentru mine, pe lângă plajele mirifice, vulcanii și palmierii?

Răspunsul e simplu : o lecție de viață.

Abia aștept să mă reîntorc în Filipine, o țară care m-a făcut să vibrez la frumusețea sa naturală, dar și la frumusețea interioară a unora dintre cei mai frumoși, prietenoși, primitori și zâmbăreți oameni pe care i-am întâlnit vreodată.

Love,

A